Romania, intre contributor si consumator de securitate

Romania, intre contributor si consumator de securitate

  1. Scutul antiracheta.

Vom continua in paralel cu domnul George Friedman, sa analizam unele din ideile domniei sale, de aceasta data cu referire la scutul antiracheta. Ceea ce ne intereseaza este daca acest scut reprezinta pentru zona de est a Europei un plus de securitate, sau este numai un element care doar diminueaza intr-o oarecare masura o parte din resursele adversarului, oricare ar fi acesta, fara a-i afecta capacitatea combativa.

Iata ce spunea domnul Friedman la Bucuresti :

“Cred că scutul anti-rachetă  nu este sistemul de apărare potrivit pentru a pune bazele unei astfel de relaţii ( intre Romania si NATO – n.a ). E foarte scump. Nu vă protejează de nicio ameninţare anume. E mai degrabă un simbol. Iar mie, în chestiuni militare, nu-mi plac simbolurile, îmi plac lucrurile cu greutate. Puterea.Şi nu mă interesează prea mult ca România să aibă un scut anti-rachetă pe teritoriul ei ci mai degrabă echipament anti-tanc, sprijin logistic. Acestea sunt lucrurile care constituie puterea militară. Eu nu am fost niciodată un fan al scuturilor anti-rachetă şi am crezut mereu că făcând din asta problema centrală pentru Europa, europenii nu vor înţelege natura apărării. Aşa că sunt indiferent, chiar mulţumit că am încetat misiunea scutului aici. Să discutăm despre lucruri mai importante! E doar un simbol gigantic. Nu câştigi războaie cu ajutorul simbolurilor. Iar noi nu avem alianţe militare care să nu poată câştiga războaie. Noi avem rachete. Rusia nu va lansa rachete. Iranul, dacă va lansa rachete, nu le va lansa în direcţia voastră. Pur şi simplu nu reprezintă o problemă. Ceea ce este o problemă este să vă asiguraţi că aveţi graniţele securizate.  Cum a spus şi Charles de Gaulle, care ştia că nu putea înfrânge un duşman, de exemplu, Rusia, dar vroia să fie în stare să le rupă măcar un braţ, ca să nu invadeze. Asta, cred eu, ar trebui să fie strategia României. Nu veţi fi în stare să vă înfrângeţi un duşman dar ar trebui să puteţi să-i rupeţi mâna. După aia, se va gândi de două ori înainte să încerce vreo agresiune”. ( preluare dupa
REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/presedintele-stratfor-george-friedman-scutul-anti-racheta-nu-ajuta-romania-la-nimic_1183474.html#ixzz2TsDclMPN ).

Domnul Friedman, credem care dreptate in mare masura cand spune ca “. Noi ( fiind vorba mai-degraba de SUA decat de NATO – n.a ) avem rachete. Rusia nu va lansa rachete. Iranul, dacă va lansa rachete, nu le va lansa în direcţia voastră. Pur şi simplu nu reprezintă o problemă ». Spunem ca are dreptate in mare masura, dar nu in totalitate pentru ca domnia sa priveste in acest caz jocul strategic DOAR din punct de vedere american. Atat timp cat exista aceasta alianta, Romania va fi protejata de rachete americane impotriva celor inamice. Si totusi, Romania a mai trecut prin cateva aliante de-a lungul secolelor anterioare, aliante care in loc sa o protejeze, au lasat-o singura exact in momentul in care avea cea mai mare nevoie. Exemplu : in 1877, in razboiul  de independenta, armata romana lupta impreuna cu cea rusa impotriva otomanilor ( turcilor ). Bataliile purtate pe malul sudic al Dunarii au fost deosebit de intense, iar in cursul acestor lupte, flancul stang era asigurat de armata rusa. Aceasta armata a cedat flancul, punand armata romana in situatia de a acoperi zona, de a fi singura in fata armatei otomane si implicit de a pierde razboiul. Armata rusa s-a retras prin Dobrogea, catre Rusia. Doar determinarea trupelor romane a facut ca victoria sa fie de partea noastra. Nici Antanta primului razboi mondial nu este un exemplu prea fericit, daca tinem cont de sacrificiile facute,  cu toata victoria acestei aliante. Mica Antanta a fost si ea un exemplu de alianta esuata prin Acordul de la Munchen, cand Franta a renuntat la garantarea granitelor fostului stat Cehoslovacia.  Tratatul de la Varsovia, desi era o alinata a lagarului socialist, indreptata impotriva NATO, a pus Romania in situatia de a se apara singura impotriva propriilor aliati, in 1967. Trupele fostei URSS au fost masate la granita de est a tarii cu intentii evidente de invazie, iar in sud, cele bulgaresti erau si ele in proximitatea granitei romanesti, in acelasi scop.

Ce trebuie retinut din aceste exemple : ca cea mai buna alianta este intre propriul soldat si arma sa. Nu spunem ca NATO nu este un aliat credibil, dar, in momentul destul de recent in care s-a invocat posibilitatea ca un stat sa recurga la punctul 5 al tratatului NATO*, anumite state aliate europene au afirmat ca in pofida faptului ca sunt semnatatre ale tratatului, ele nu vor sa sustina tara prezumtiv agresata. Desigur, ne bazam pe ajutorul NATO, dar, avand in vedere aceasta atitudine europeana, trebuie sa ne luam propriile masuri de siguranta. Si istoria si prezentul ne indeamna sa privim usor diferit, de la Bucuresti, acest aspect. Desi privim aceeasi realitate, de la Bucuresti nuanta este diferita fata de cea de la Bruxelles. Acest lucru l-a observat si  domnul Friedman de la Washington.

Pe de alta parte, diferit de viziunea lui George Friedman, observam ca Romania nu a avut niciodata, pana la momentul actual, o forta de descurajare care sa poata fi proiectata peste granitele sale. Scutul antiracheta, desi nu rezolva integral problema apararii, confera tarii o forta de soc si de ce nu, si de negociere, nu numai cu alte state care nu apartin NATO, ci si cu unele membre europene ale NATO, dar care nu manifesta deferenta sau principialitate fata de Bucuresti. Nu credem ca la Bucuresti, scutul antiracheta este privit ca un panaceu la problemele apararii.

*In timpul diferendului romano-ucrainean cu privire la delimitarea platoului continental al Marii Negre din jurul Insulei Serpilor, oficiali de la Bucuresti au afirmat ca daca s-ar ajunge la un conflict deschis, Romania ar putea invoca punctul 5 din Tratatul de Aparare al Atlanticului de Nord. Punctul 5 afirma ca daca un stat membru este atacat, atunci, in solidar, toate statele membre sunt atacate si vor raspunde agresiunii.

In schimb, trebuie sa-i dam dreptate in totalitate domnului Friedman, cand afirma ca Romania are nevoie de « …      echipament anti-tanc, sprijin logistic. Acestea sunt lucrurile care constituie puterea militară ».

  1. Nevoia de hard-power propriu a Romaniei

Privind elementele de hard-power invocate de domnul Friedman, putem concluziona ca ele au doua valente :

-          Una ce tine de rolul Romaniei in NATO si aici Mr. Firedman a punctat implicarea Romaniei prin corpul expeditionar roman in Afganistan. Pe de alta parte, aceasta tara contribuie cu bazele sale logistice la efortul NATO. Din aceste puncte de vedere, Romania si-a indeplinat obligatiile sale de contributor de securitate.

-          A doua valenta este cea in care Romania trebuie sa-si acopere propria sa securitate. In acest plan, Romania se confrunta cu un deficit de securitate proprie, in caz de urgenta, devenind un consumator, iar NATO in loc sa fie doar un contributor devine pilonul principal. Cand discutam de deficit de securitate, este important la cine ne raportam. Daca privim la vecinatatea apropiata sau cea mai indepartata. Identificarea nivelului la care Romania isi poate contrapune forta trebuie analizat nu doar in cadrul NATO, ci si in perspectiva putin probabila, dar posibila, in care tara ar trebui sa se bazeze in mare masura pe efortul propriu. Probabil ca aceste scenarii trebuie avute in vedere la nivelul MAE si mai ales al Ministerului Apararii. Desi aceasta axa a propriei securitati abordata prin efortul propriu poate parea disonanta cand vorbim de un stat membru NATO, ea nu trebuie neglijata ci dimpotriva.

Din perspectiva aliantei, un plus de hard-power pentru Romania IN CADRUL ALIANTEI insemna un plus pentru NATO.

In opinia lui George Friedman, perspectiva Bucurestiului ar trebui sa fie cea in care, Romania este subiectul unei agresiuni, in care transferul de putere dinspre alianta catre Romania nu poate asigura sau completa necesarul de securitate. Din acest motiv Romania  are nevoie de un plus de Hard-power propriu.

Teoretic, necesarul de securitate TOTAL  al Romaniei reprezinta suma dintre hard power romanesc plus hard power NATO.  Noi credem ca o cuantificare a acestui hard-power trebuie sa se faca plecand de la urmatoarea ipoteza : daca in cadrul aliantei, Romania contribuie sa presupunem cu 40 % hard-power, intr-un conflict zonal in care Romania este subiect al unei agresiuni, iar alianta cu 60%, necesarul propriu al Romaniei  ce trebuie acoperit, trebuie sa tinda catre 40%, probabil, pentru a suplini eventuala neimplicare a aliatilor europeni, sau pentru a suplini transferul greoi de hard-power. La 80% ( 40% actual + 40% necesar de acoperit in viitor ) hard-power propriu, ne putem baza pe alianta. Dar una este sa ai nevoie de 60 % si altceva daca doar de 20%. Va rog sa considerati aceste cifre doar cu valoare de exemplu, necesare unei mai bune intelegeri.  Cu siguranta, statele majore ale armatei pot sa cuantifice cu precizie, in cadrul jocurilor strategice, necesarul si deficitele de hard-power, iar ulterior sa faca proiectiile bugetare necesare.

-          Din punctul de vedere al aliantei este important sa ne sporim contributia la efortul acesteia.

-          Din punctul nostru de vedere, este important sa diminuam contributia aliantei prin propria noastra contributie.

Asa cum spuneam mai sus, cele doua afirmatii desi par similare, cand privim dinspre alianta spre exterior,in schimb  atunci cand Romania ( si nu alianta in sine sau alte state membre ) devine subiectul agresiunii, lucrurile incep sa difere. Daca Romania in cadrul aliantei este un furnizor ( contributor ) de securitate, in cazul unui pericol la adresa sa, tara devine un consumator de securitate.

Si istoria, si atitudinea descrisa mai sus a anumitor tari vest-europene ne indeamna sa privim astfel lucrurile.

Importanta si nuanta afirmatiilor domnlului Friedman sunt maxime pentru securitatea Romaniei, si domnia sa a sesizat foarte bine ca deocamdata anumiti decidentii politici  de la Bucuresti ( cu exceptia Presidentiei ) se pare ca inca nu disting exact cele doua spete : aceea cand Romania este furnizor de securitate, caz in care nu are nicio problema majora si speta in care aceasta tara devine consumator de securitate si daca nu-si imbunatateste hard-power-ul propriu, ea nu-si va putea asigura securitatea, cu tot sprijinul NATO.

Consecintele acestor consideratii strategice reverbereaza pana in profunzimea politicului si economicului, de acest lucru depinzand alcatuirea bugetului, structura PIB-ului si nu in ultimul rand pozitionarea Romaniei fata de Europa.

Dilema strategica :

Daca decizia strategica de achizitionare a unor componente militare ( de exeplu avionul multirol ) se va face folosind doar managementul prin buget, atunci Romania va achizitiona aceste piese din Europa. Dar si tehnologic, si bugetar, Europa a pierdut competitia cu SUA si chiar cu Fed. Rusa, etc, astfel incat riscam sa cumparam tehnologie neperformanta pe bani europeni, este adevarat.

Daca aceasta decizie se va face avand un proiect clar si tinand seama de parteneriatul strategic cu SUA, atunci avem o sansa ca pe viitor sa putem contrapune o forta de descurajare competitiva. Dar acest lucru se va face pe bani romanesti si nu europeni.

L a fel ca si presedintele Stratfor, consideram ca optiunea americana este cea care ne poate conferi un plus de securitate si un plus de greutate in cadrul NATO, asumandu-ne in integrum efortul bugetar.

Urmare a celor expuse mai sus, se poate pune intrebarea simplista dar justificata la nivelul cetateanului, de ce Romania a facut eforturi de integrare in aceasta alianta. Raspunsul este acela  ca fara alianta probabil Romania nu si-ar fi putut pastra nici acel minim de suveranitate de care se mai bucura la ora actuala.

  
Tagged , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply